Ca o tigara…
Am realizat ca, poate totusi nu-i bine sa fiu asa sincera cu o persoana pentru ca pana la urma voi putea ajunge sa fiu chiar eu cea dezamagita. In viata asta cam totul si toti au tendinta sa te dezamageasca. Si… nu inteleg un lucru! De ce iti merge bine 2, 3 zile, o saptamana sa zicem si dupa aceea iti merge de zece ori mai mult rau? Parca dupa aceea totul iti merge prost , te certi cu familia, te certi cu prietenii, cu toata lumea pur si simplu pentru ca nu-ti iese nimic asa cum ai vrea tu. In fine… asta e alta problema. Vorbeam de dezamagiri. Cand spun dezamagiri nu ma refer neaparat la acea deceptie in dragoste, are si aceasta o parte din vina. Dar mai este si acea dezamagire in legatura cu familia, cu prietenii, cu deciziile pe care le iei si pe care dupa aceea ajungi sa le regreti. Aceste dezamagiri te fac sa crezi ca iti merge de zece ori mai rau decat pana acum si te face sa nu ai chef de nimic, sa eviti lumea pentru ca uneori ajungi sa nu mai ai nici macar incredere si ai tendinta sa te inchizi in tine. Asa fac si eu. Sau poate fac numai eu chestia asta?… Dar de ce fac chestia asta? Pentru ca imi este rusine sa recunosc de ce sunt asa, de ce sunt trista, de ce ma inchid in mine. Nu recunosc pentru ca stiu ca ma consum aiurea pentru niste nimicuri, niste oameni ratati,pentru niste tanci de nimic, niste prostioare ca sa zic asa, dar care pe mine ma consuma. Ma dezamagesc si ma fac sa ma razbun pe cei care tin la mine si ma razbun pe cei pe care ii intereseaza cum imi este. Eu nu stiu cum sa explic lumii sa ma lase in pace ca nu vreau sa fac nimic. Nu stiu sa explic fara sa ajunga sa se supere pe mine sau sa-mi ceara explicatii si sa ma intrebe ce am, ei nerealizand ca nu vreau sa spun, mi-e teama de reactia si de parerile lor, mi-e rusine de ceea ce vor crede.
Vreau doar sami cer scuze ca ma comport asa, dar am momente in care prefer sa fiu singura cu bazaconiile si cu gandurile mele. 
MAMA- universul meu
Nu stiu de ce simt nevoia sa vorbesc sa scriu despre mama mea, Nadia, sa ma descarc, sa spun tot ce tin in mine pentru ca ma simt prea mandra de mama mea ca sa nu povestesc despre ea, sa zic ceea ce simt eu fata de ea.
DEci… ce cred eu despre EA…?
MAMA! Simt multa RECUNOSTINTA si am multa ADMIRATIE fata de ea pentru ca din anumite intamplari m-a facut la doar 16 ani si m-a nascut la 17 ani. M-a facut la varsta pe care o am si eu in momentul de fata si… chiar nu realizez cum a putut sa traisca cu o RESPONSABILITATE asa de mare si da dovada de mult CURAJ. Eu chiar nu as rezista la gandul ca am un copil in pantec si ca toata adolescenta mea s-ar duce, s-ar termina. Insa ea s-a descurcat cu tot, mai ales cu gandirea oamenilor ce era pe atunci. S-a descurcat si pe parcursul vietii, desigur cu ajutor din partea parintilor ei, pentru ca totusi era doar o copila si trebuia intr-un fel sa-si continue viata si nu o condamn. Mi-a fost tot timpul alaturi si inca imi este. Ea, pot spune ca, imi este cea mai buna prietena caruia ii pot spune orice. Ea ma asculta si la ora doua noaptea (daca e treaza desigur) 
), oricand am nevoie de sfaturi. Ei nu imi este rusine sa pun intrebari mai “ciudate”, niciodata nu mi-e frica, nu ma ascund ca… poate ceea ce intreb e absurd sau chiar stupid si nu mi-e teama ca poate ma fac de ras. Parerea mea este ca in fata unei mamae nu te vei face niciodata de ras. Ea nu crede niciodata ca ceea ce fac eu este prea exagerat (bine… aproape niciodata ca uneori poate mai exagerez si eu), dar ea se amuza la lucruri, la fapte pe care eu le consider importante, iar ea le considera copilaresti si poate ca si ea a trecut prin multe dintre ele, ba chiar prin mult mai multe a trecut ea decat mine.
Tot timpul ma SUNSTINE si ma acopera in fata bunicilor ca totusi..poate sunt prea mica sa merg in unele locuri. Poate sunt prea mica, dar consider ca sunt destul de responsabila sa nu fac nimic necugetat si… mama stie asta si are INCREDERE in mine. Bine uneori poate are prea multa incredere ) (mama sa nu crezi ca ai prea multa e doar o gluma nu o lua in serios) 
). Dar probabil ca gandul ca am o mama INTELEGATOARE ma ajuta sa nu fac lucruri care stiu ca o vor dezamagi. Desigur ca mai dau chix uneori si o dezamagesc in privinta scolii, dar tot timpul reusesc sa o fac sa devina din nou mandra de mine pentru ca ea stie ce pot.
Bine… ii clar ca in orice relatie MAMA-fiica sau o relatie intre doua PRIETENE sau chiar doua SURORI, exista si cerTuri. Deobicei se intampla pentru ca suntem amandoua prea incapatanate si nu putem lasa niciuna de la ea. Dar de multe ori las eu de la mine pentru ca sunt mai mica si trebuie sa o RESPECT si sa ii arat RESPECT si, poate ca uneori cedez pentru ca nu am incontro si pentru ca ea e mai incapatanata decat mine, dar am si eu momentele mele de incapatanare totala, cand nu las deloc de la mine si atunci cedeaza ea, spre satisfactia mea 
. Dar ar fi atat de multe de spus despre ea incat as putea scrie o carte despre ceea ce cred eu despre ea si despre ceea ce simt fata de ea.
Pot spune ca cuvintele de baza care exprima sentimentele mele fata de MAMA mea sunt : RECUNOSTINTA, ADMIRATIE si RESPECT pentru ce ea da dovada fata de mine de RESPONSABILITATE, CURAJ, SUSTINERE, INCREDERE si INTELEGERE si imi este si MAMA si SORA, dar si PRIETENA.
Oare e ok sa fiu asa ” ciudata” ? Ma voi maturiza vreodata? Ma voi schimba? De ce nu stiu sa tin langa mine persoana la care tin si care de asemenea tine la mine? De ce nu ma pot atasa de un baiat? De ce alte fete de varsta mea au relatii lungi , lucru care mie mi se pare o minune si o “chestie” ce mie mi se pare imposibila de realizat? Cam multe intrebari nu? Le pun pentru ca am observat ( in sfarsit ) ca fac prostia sa alung baiatul de langa mine fara sa ma gandesc ca poate imi e chiar bine langa el si ca, poate si lui ii e bine langa mine. Dar am impresia ca mie chiar nu-mi pasa! Am ajuns sa trec peste anumiti baieti fara regrete! Nu-mi pasa de ceea ce-mi spune,nu pot sa am incredere in ceea ce-mi spune. Sau mi-am spus, poate, prea mult in minte ca nu pot sta mult cu un baiat, poate fac asa doar din cauza mea! probabil ca el nu are nicio vina. Totul vine de la mine… din mintea mea. Cineva mi-a spus ca nu e bine sa fiu asa si ca voi avea multe de pierdut.Voi putea ajunge sa pierd o persoana care chiar merita si care, poate, chiar tine la mine, iar eu cu prostia mea si cu neincrederea mea… as putea pierde persoana pentru ca nu ma pot decide ce vreau sa fac cu viata mea ( mai pe scurt spus) . Acea persoana (draga mie in ultima vreme) m-a cam pus pe ganduri. M-a facut sa ma intreb daca nu cumva am pierdut deja o persoana pe care nu o mai pot recupera, si am pierdut-o din cauza imaturitatii mele! Oricum de un lucru sunt aproape sigura : probabil ca niciodata nu voi sti sigur daca am pierdut deja pe cineva sau cand sunt pe cale s-o fac…probabil pentru ca nu vreau sa observ! Sper doar ca voi reusi sa ma schimb si ma bazez pe chestia k AM TIMP !
Prieten adevarat?
E ok ca la 16 ani(aproape 16 ani) sa te simti satula de tot? Nu inteleg de ce unii, printre care si eu, au tendinta sa dea impresia ca viata lor a aproximativ perfecta… sa ascunda unele probleme care poate chiar ar trebui spuse, nu ar trebui sa fie tinute ascunse ca, poate sunt probleme chiar grave, chiar si pentru un copil de 16 ani. Mda stiu… acuma poate va intrebati ce probleme ar putea avea un copil de 16 ani?! Si da.. recunosc poate ca eu exagerez cand spun ca daca ai probleme cu familia,cu prietenii sau.. cu viata ta personala e o tragedie, dar mie asa mi se pare. Cand am astfel de probleme, incep sa ma intreb daca este un loc si pentru mine in lumea asta mare. De ce nu pot avea incredere in nimeni in ultima vreme, nici macar in propria persoana? Se pare ca problema mea majora este legata de prieten, de un singur prieten de care am nevoie mai mult decat am crezut, de un prieten adevarat care sa ma ajute sa spun ce simt, ce cred… si prin vorbe, nu numai prin intermediul unui blog! Un prieten care sa fie cu mine oricand am nevoie de el, sa ma sustina, sa ma ajute sa trec peste orice. Un prieten pe care niciodata nu l-am avut… de care nu am avut niciodata norocul sa dau. M-am cam saturat sa fiu eu tot timpul cea care asculta, cea care da sfaturi si isi bate capul cu problemele altora, iar cand imi fac si eu curaj sa vorbesc… imi spune ca are treaba si ca trebuie sa plece. Acela nu e prieten. Aceea e doar o persoana pe care tu o cunosti foarte bine si ii stii foarte bine situatia, dar ea nu stie absolut nimic despre tine pentru ca a fost prea ocupata sa-si spuna numai “povestile”. Si spun povesti pentru ca niciodata nu au fost intradevar niste probleme care sa merite sa fie luate in seama. Au fost doar niste bazaconii, iluzii, fantezii.
Gandindu-ma, se pare ca, mi-am raspuns si la intrebarea pe care mi-am tot pus-o din momentul in care am vrut sa-mi fac blog: NU am UN PRIETEN ADEVARAT!
… si asta poate chiar e o problema.
